Ana

O vezi in fiecare zi in parc, pe ultima banca, citind mereu aceeasi carte. Este la fel de linistita ca

anul trecut, cand statea pe aceeasi banca, desenand, sau scriind memorii. Ea este la fel de delicata ca ghioceii primavara. Are acelasi zambet confuz. Pentru ca nu stii daca este un zambet de fericire, sau un zambet fortat. Ana are multe probleme acasa. De fiecare data cand vine de la scoala, fratele ei o ia peste picior si ii spune ca mai bine nu s-ar fi nascut. Ea este mai mica. Dar nu este rasfatata familiei. Ana nu primeste bani de buzunar. Ana nu

vrea sa fie in centrul atentiei. Ana nu are prieteni. Toti o marginalizeaza pentru ca nu o cunoste nimeni. Multi se tem, altii o privesc cu dezinteres. Dar ea le zambeste tuturor. Ana iubeste oamenii.

Cand nu deseneaza, sau cand nu scrie, vine in parc cu cartea ei. Si uneori sta asa, cu gandurile ei si priveste copiii care se dau in leagan sau pe cei care se imbrancesc pe unic

ul tobogan din parc. In alte zile se uita la batranii care stau pe banci privindu-si nepotii jucandu-se. La ce se gandeste oare? Din cand in cand isi scoate brusc un caiet din ghiozdanul ei mereu plin si mai scrie cate ceva. Ana este asa, visatoare. Ei nu ii place sa guste placerea, ci sa o admire. Asta este in fond, placerea ei. Si uneori se gandeste ca poate maine va fi altfel. Visele ei in legatura cu viitorul, ii amplifica zilnic dorinta de cunoastere. Arta, un cuvant atat de simplu, o descrie pe Ana ca o unealta. Ea este unica tanara care vine in acest parc pentru copii si batrani. Doar ei ii place sa priveasca. Toti colegii ei sunt pe la bar acum. Poate in oras la o pizza, sau in club. Iar cand se face tarziu si soarele apune, Ana merge la lac. Si sta acolo, pe iarba, pe malul lacului si priveste soarele. Cand adie vantul cald de vara, Ana inchide ochii si pe fata ei se poate citi un zambet larg. Nu este acelasi ca in parc. De data asta poti simti incantarea din zambetul ei.

Ieri Ana a mers la doctor.

S-a simtit rau si a lesinat la scoala. Apoi a mers acolo, in parc. Nu mai are ghiozdanul cu ea, nici cartea, nici desenele, nici caietul. Se plimba printre gloata de copii ce se imbulzeau la tobogan. E frumos sa o vezi privind lumea care trece pe strada, sau copiii, sau fluturii ce zboara printre firele de iarba.

Dar o lacrima i s-a scurs pe obraz. A sters-o. Si totusi siroaie d elacrimi incep sa-i cada pe obraz. S-a intins pe iarba si a stat asa, acolo, pana dupa apus. Apoi a mers acasa.

Astazi Ana nu mai e in parc. Parca nici veselia copiilor nu mai este aceeasi. Parca si fluturii se simt obositi sa mai zboare. Parcul pare incomplet. Ana a murit. Maine o vor duce acolo, in locul pe care Ana il evita mereu:cimitirul. Ana s-a sinucis. L-a iubit mereu. Si nimeni nu a stiut. Numai Ana. Si el nici nu vrea sa auda. Nici macar acum, dupa ce ea nu mai este.